Aş dori, dacă îmi este îngăduit, să lansez o invitaţie către fiecare dintre voi, dragii noştri vizitatori şi cititori. ‘Website’-ul intitulat ” ‘bulbi.ro’ ” redă în mediul ‘online’ o tentă parfumată şi colorată din Universul florilor, al plăntuţelor şi copacilor de toate tipurile, aşa că mi-ar plăcea să îmbinăm frumuseţea grădinilor dumneavoastră cu puţină lectură ce se axează pe latura sensibilităţii noastre. De altfel, cum am putea să iubim florile fără aceasta?

      Aşadar, permiteţi-mi să vă invit pe scena înflorită a acestui articol, unde Sufletul şi ‘Ego’-ul sunt protagoniştii. Am o poveste tare interesantă, care vă va arăta ce fel de luptă se dă în interiorul nostru. Întrebarea „cheie” ar fi: „Ar putea creşte flori în grădina inimii noastre?”. Eh bine, dragii mei, cred că răspunsul îl vom afla la finalul basmului. Aşa că haideţi să luăm o pauză de la trebuşoarele din curte sau balcon şi să urmăm cele două personaje.

      A fost odată un tânăr foarte special… Tatăl său era foarte fericit văzând cum fiul Său se bucura de fiecare rază de soare, zâmbind şi muncind cu blândeţe şi răbdare în grădina Casei lor. Într-o zi, fiul începu să hrănească peştii din iazul clar, al cărui albastru ceresc se îmbina perfect cu solzii aurii ai vieţuitoarelor acvatice. Băiatul a îngenuncheat pe iarba umedă, aplecându-se deasupra apei ca să admire priveliştea plină de pace ce se desfăşura sub ochii lui care sclipeau de bunătate şi dragoste. Iazul decora o parte din curtea care era întinsă pe o suprafaţă mare şi era unul dintre locurile preferate ale tânărului.
     Deodată, un peşte negru, ce avea corpul masiv şi coada strălucitoare, îi sare băiatului în poală. Acesta se sperie îndată de spontaneitatea cu care vietatea l-a asaltat, însă responsabilitatea lui înnăscută îl face să acţioneze rapid, punând cu grijă peştele înapoi în apă. Spre surprinderea lui, acesta înoată până în adânc şi iese brusc la suprafaţă, scoţând capul care avea o nuanţă de negru cu totul deosebită şi prinzând glas:

    – Hei, tu trebuie să fii Suflet…

      Băiatul se ridică rapid, spunând cu o voce tremurândă:

    – Dar cum este posibil să… Vorbeşti… Şi mai ales să îmi ştii numele…?

      Peştele chicoti puţin, adăugând cu o oarecare ironie:

    – Te văd mereu lucrând la grădina aceasta… Depui atât de mult efort şi tot nu progresezi… Mărturiseşte, Suflet, când te-ai ocupat ultima oară de tine? Te dedici total unui loc ce trebuie schimbat oricum.

      Tânărul se întristă, zicând:

   – Eu îmi ajut Tatăl, pentru că locul meu este aproape de El şi florile Sale. Aceasta este singura mea ocupaţie. Cine eşti de fapt?

   – Oh, dar eu sunt Ego, şi sunt aici să te eliberez de monotonie şi…Plictis. Dragă Suflet, părintele meu nu are nevoie de mine, mai ales acum că îmi pot purta de grijă numai Eu, fără să îi cer sfatul. Tatăl meu spune că pot avea toate bogăţiile lumii şi tot ce contează este ca Eu să mă dezvolt fără ceilalţi. Ce spui, mă iei cu tine? Hai, rogu-te, scoate-mă din acest iaz mic şi pune-mă în bazinul de lângă coliba ta, răspunde peştele, clipocind în apă cu entuziasm.

  – Dar… Nu îţi place să locuieşti cu fraţii şi suratele tale? , continuă tânărul.

  – Eh, şi tu! Ei nu reprezintă nimic pentru mine, fiindcă Eu am evoluat. Priveşte-mă doar! Sunt mare, majestuos, strălucitor şi pot fi mereu ceea ce îmi doresc. Sincer, îmi pare rău de tine, Suflet… Nu faci nimic pentru a deveni grozav! Tu tot la alţii te gândeşti! , exclamă peştele Ego, stropind furios cu apă în jurul său.

  – Ego, uite… Eu nu am fost Creat pentru a fi evoluat şi grozav. Nu pot ieşi din grădina noastră pe nume Viaţă… Aici e locul meu, lângă Tatăl meu şi florile Sale:  Iubirea, Smerenia, Curăţia, Bucuria şi Mila. Chiar dacă ţie ţi se pare monoton, îngrijirea lor e ţelul meu. Nu am nevoie de progres, pentru că Tatăl meu se ocupă de mine în fiecare clipă. Vezi tu, eu nu voiesc să fiu singur ca tine., răspunse tânărul Suflet cu blândeţe.

– Eh, de parcă nu ai simţit vreodată pornirea să călătoreşti mai departe de această curticică anostă, ca să ajungi în centrul Universului Omului în  care locuim toţi?!, strigă deodată peştele negru cu urâciune în glas.

  – Of, Ego… Universul Omului este Tatăl meu… Eu sunt doar Suflet, Creaţia Sa… Misiunea mea este să am grijă de Viaţa Omului, în acest spaţiu frumos, făcând ascultare, deoarece muncesc pentru o grădină şi mai mare, unde Tata mă va muta într-o zi. Nu am cum să te pun în bazinul meu de unde mă adap zilnic. Apa s-ar deprecia din cauza egoismului tău, îmbolnăvindu-mă după ce o consum. Hai, rogu-te, întoarce-te în adânc şi revino atunci când te hotărăşti să renunţi la tine., adaugă tânărul Suflet îndreptându-se către coliba sa.

    Peştele Ego urlă de ciudă, propulsându-se în adâncul iazului cu o forţă plină de mânie şi dispărând în întunecimea fundului apei.

    În concluzie, dragii mei, trebuie să îl lăsăm pe tânărul Suflet să se ocupe de grădina noastră, Viaţa… E necesar să nu îl separăm de Tatăl său şi florile Sale, pentru ca inima noastră să fie plină de parfumul şi gingăşia lor. ‘Ego’-ul este mereu viclean şi se maschează în tot felul de forme… Vă iubesc foarte mult şi promit să vă mai invit la un nou articol. Până atunci, fie ca Domnul şi floricelele de pe ‘site’-ul nostru să vă încânte sufletele, care lucrează pentru ele!